Vineri aveam în plan să încheiem liniștit un curs din seria Superputerea Ta. Doar o sesiune de final, în care să completăm manualul început împreună cu copiii. Dar, ca de multe ori în munca cu cei mici, planurile mele s-au oprit într-un colț de pagină. Și acolo, chiar acolo, s-a deschis un spațiu profund.

Activitatea se numea „Rucsacul cu amintiri rele”. O fișă aparent simplă, în care copiii erau invitați să scrie sau să deseneze lucruri care i-au rănit. Dar ceea ce părea un exercițiu de rutină s-a transformat într-un moment de revelație.

Copiii nu au povestit despre certuri cu colegii, despre eșecuri la teme sau despre rușinea de a greși. S-au dus direct înspre durere fizică: căzături, operații, injecții, accidente, spitalizări. Au scris despre momente în care au simțit frică, singurătate, neputință.

De ce tocmai aceste amintiri?

Pentru că ele sunt cele mai „vizibile” răni pe care corpul lor le-a păstrat. Dar, dincolo de ele, se ascund emoțiile nerostite.

Frica de a fi singur într-un salon.
Anxietatea dinaintea unei înțepături.
Sentimentul de neputință când nu a existat cineva care să le spună:
„Știu că ți-e frică. Sunt aici.”

Un copil a scris: „Când era să-mi rup mâna.”
Altul a notat: „Când am căzut cu genunchii pe beton.”
Un alt rucsac conținea doar un desen cu un copil căzut, trist, înconjurat de cuvintele „am căzut” și „a durut”.

Toate aceste răni fizice erau, de fapt, ecouri ale unei dureri emoționale: frica, confuzia, singurătatea trăită în acele momente.
Și poate că nimeni nu i-a întrebat atunci cum s-au simțit. Dar vin acum și le pun pe hârtie, pentru că undeva în ei există speranța că cineva le va auzi, în sfârșit.

Am lucrat cu copii între 7 și 11 ani. Nu preșcolari, nu bebeluși. Și totuși, rănile vechi, nespuse, n-au ținut cont de vârstă. Erau încă acolo, în așteptarea unui spațiu sigur în care să iasă la lumină.

Unii au scris. Alții au desenat. Unii au povestit. Iar alții pur și simplu au tăcut și au ascultat. Dar toți au stat acolo, în acel „rucsac” imaginar, suficient de mult cât să-mi dau seama că unele exerciții sunt mai mult decât par.

Acela a fost momentul în care mi s-a confirmat încă o dată de ce țin cursul Primul Ajutor Emoțional prin Joacă.
Pentru că înainte de a învăța, de a corecta, de a construi în copil, trebuie uneori să-l însoțim în ce a fost greu.
Să nu reparăm.
Ci să fim acolo.

Ce înseamnă primul ajutor emoțional?

Nu înseamnă psihoterapie.
Nu înseamnă să devii specialist în traume.

Înseamnă să știi că uneori, atunci când copilul tău se agită fără motiv, poate cară în spate un „rucsac” plin cu amintiri grele.
Înseamnă să știi să recunoști semnele unei suferințe nerostite.
Să știi să spui „Sunt aici” în loc de „Nu e mare lucru.”
Să creezi un spațiu de conectare, în care jocul devine limbajul prin care copilul se vindecă.

Trauma nu este despre ceea ce s-a întâmplat.
Ci despre cum a perceput copilul acel moment.
Iar dacă a simțit că a fost singur, neînțeles sau grăbit să se „comporte frumos”, rana a rămas acolo, în așteptarea unui adult care să-i spună:
„Îți dau voie să simți. Și sunt lângă tine.”

Dacă ai ajuns până aici, e posibil să simți că acest subiect te privește și pe tine.
Țin cursul Primul Ajutor Emoțional prin Joacă de câteva ori pe an, pentru părinți, educatori, profesori.
Dacă simți că ai nevoie să înveți mai multe, îți recomand să verifici pagina profesoaradejoaca.ro – acolo anunț următoarele sesiuni.

Nu promit rețete.
Dar promit claritate, instrumente utile și multă blândețe.
Și, poate cel mai important, promisiunea că nu trebuie să fii un părinte perfect.
Ci doar un părinte suficient de bun, prezent, curios, cald.
Asta e tot ce are nevoie copilul tău.