La începutul anului 2024, am fost puși în situația de a face mai multe investigații medicale pentru a înțelege cauza unei probleme la băiețelul nostru, Chris, de doar patru ani. Acesta a trecut printr-un CT, un RMN și o procedură numită ASSR, iar pe lângă acestea, au fost necesare nenumărate analize, ceea ce a însemnat recoltări și înțepături frecvente.

Deși aceste momente au fost provocatoare, m-am conectat la recunoștință și bucurie, reflectând asupra faptului că trăim într-un timp în care avem acces la astfel de tehnologii. Mi-am spus că strămoșii noștri nu ar fi avut aceste posibilități, iar noi suntem norocoși că putem căuta răspunsuri, că avem acces rapid la investigații și că suntem într-un spital unde copilul nostru este tratat cu blândețe și respect.

Pentru a-i oferi lui Chris sprijinul necesar, am ales ca fiecare dintre noi, părinții, să fie alături de el la câte o procedură. Eu am fost prezentă la CT, iar Alin, soțul meu, a fost alături de el la RMN. Această decizie ne-a permis să ne împărțim responsabilitățile și să ne pregătim emoțional cât mai bine pentru a-i oferi copilului siguranță și calm.

Pregătirea pentru CT – jocul cu „gogoașa uriașă”

Pentru CT, am simplificat totul pe înțelesul lui Chris. I-am explicat astfel: „Chris, acolo e o cameră magică și îți va face o poză capului și creierului tău. E o poză specială pentru că vede dincolo de piele. Așa aparat foto nu avem acasă.”

Am căutat împreună filmulețe pe YouTube care prezentau cum funcționează un CT, astfel încât să știe exact la ce să se aștepte. În ziua investigației, am fost extrem de atentă la starea mea interioară. Mi-am spus că ceea ce simt eu se va transmite direct copilului meu. Am ales să-i transmit liniște, sprijin fizic și emoțional, puține cuvinte și brațe disponibile pentru îmbrățișări.

În timpul procedurii, i-am oferit siguranță prin conexiunea vizuală. De câte ori i-am văzut ochii nesiguri, am fost acolo cu o privire calmă și încurajatoare. CT-ul a durat aproximativ 20 de minute, iar Chris a reușit să rămână nemișcat, simțindu-se sprijinit și în siguranță. Apreciez că echipa medicală a permis accesul meu ca părinte, acest lucru a făcut diferența.

Pregătirea pentru RMN – joaca cu scaunele și o decizie curajoasă

Câteva săptămâni mai târziu, a venit momentul RMN-ului. Știam că această investigație va fi mai solicitantă, fiind nevoie de o poziție complet nemișcată pentru aproximativ 40-60 de minute, cu introducerea substanța de contrast la mijlocul scanării.

Pentru pregătire, am transformat procesul într-un joc acasă. Am luat trei scaune, le-am așezat astfel încât să creeze un tunel, și am căutat pe internet sunetele specifice unui RMN. L-am „tras” pe Chris pe sub scaune în timp ce statea pe o pătură, explicându-i, cu o fermitate jucăușă, că va trebui să stea nemișcat în timp ce aparatul face „poze sub pielea lui.” Am făcut acest joc o singură dată, dar ulterior, discutând cu Alin, am decis că vom apela la anestezie. Nu ne simțeam încrezători că un copil de patru ani ar putea rămâne nemișcat pentru atât de mult timp.

În ziua RMN-ului, la ora 14:00, cu Chris nemâncat de cu o seară înainte, am ajuns la spital pregătiți pentru anestezie. Totuși, o asistentă extrem de drăguță ne-a propus să încercăm mai întâi fără. Această sugestie neașteptată ne-a dat speranță. L-am întrebat pe Chris dacă vrea să încerce, iar el a spus „Da,” cu toată încrederea din lume.

Alin a intrat cu el în camera de RMN, ținându-l de picior pentru a-i oferi sprijin și siguranță. Eu am rămas în afara camerei, dar știam că legătura dintre ei îi va oferi lui Chris tot ce avea nevoie. Copiii au nevoie și de prezența tatalui, nu doar a memei, iar pentru acest lucru e nevoie ca mamă să-i facă loc tatălui chiar și în situații delicate. Spre surprinderea echipei medicale, Chris a stat complet nemișcat, iar la jumătatea procedurii s-a relaxat atât de mult încât a adormit. După aceea, ne-a povestit amuzat că s-a decis să doarmă „pentru că nu mai avea răbdare să aștepte.”

Am aflat apoi că Chris a fost cel mai mic pacient ca vârstă din acel spital care a reușit să facă un RMN fără anestezie. Am fost și noi surprinși de cât de mult l-au ajutat jocul de acasă și prezența noastră și am promis că voi scrie un articol pe blog atunci când povestea se va incheia.

Ce să faceți și să nu faceți ca părinți în astfel de situații

1. Explicați copilului ce urmează, dar nu impuneți cum să se simtă. Spuneți lucruri precum: „E normal să fii puțin speriat, dar eu sunt aici cu tine indiferent de ceea ce se întâmplă sau de cum te simți.” în loc de „Nu trebuie să-ți fie frică.”

2. Folosiți explicații simple și repetați doar de câteva ori. Copiii nu au nevoie să audă aceeași poveste de mai multe ori, ci au nevoie de co-reglarea emoțiilor prin prezența calmă a părintelui. Copiii preiau emoțiile adultului, chiar și cele pe care le neagă, dar totuși sunt acolo ascunse bine.

3. Gestionați-vă propriile emoții. Anxietatea voastră poate amplifica teama copilului. Dacă vă simțiți copleșiți, respirați adânc și spuneți-vă: „Prezența mea calmă este cel mai mare sprijin pe care i-l pot oferi copilului meu.” sau găsiți o altă frază care să vă fie mantră în astfel de situații.

Atașamentul securizant – sprijinul care face diferența

„Un copil care dezvoltă un atașament securizant cu părinții săi are capacitatea de a face față situațiilor stresante într-un mod sănătos. Atașamentul securizant nu înseamnă doar prezența fizică a părinților, ci mai ales conectarea emoțională autentică, calmul transmis și sprijinul oferit indiferent de context.”

Această experiență ne-a reconfirmat că ceea ce simțim noi ca părinți devine ceea ce copiii noștri absorb din această experiență. Cu calm, conectare autentică și o doză de joacă, orice provocare devine mai ușor de depășit. ❤️